Era el şi nimeni altcineva. Era un drum presărat cu amintiri şi cu clipe frumoase. Nu îi era jenă să le calce în picioare, mergea agale, nepăsător şi-şi săpa suflet gol. Avea chipul negricios, era frustrat şi atât de nervos încât ar fi ucis acea iluzie ce-i bântuia viaţa. Se lasau norii, frigul şi durerea. Se asezau vocile lupilor de-a lungul padurii şi parcă plângeau durerea lui. În surdina nopţii vocile şopteau că îl doare, că o vrea înapoi, dar orgoliul era mai mare decât oceanul.
Avea în fiecare gând mirosul parfumului ei, şi în fiecare clipire, căldura îmbrăţisărilor care săpau adânc în rana lui şi-l făceau în fiecare moment să regrete că a cunoscut-o.
Erau momente în care pur şi simplu simţea că nu are suflet, că i l-a luat în acea noapte când i-a mărturisit că totul s-a terminat. Nu a spus nimic atunci, a tăcut şi nu a reacţionat. Nu realiza, nu ştia că totul seca în fiecare secundă, că râul din sufletul lui rămânea fără apă, fără suflare. Înţepenit de inconştienţa ce -l stăpânise, fiecare gând era îndreptat spre nicăieri, spre negrul urii care-şi făcea cuib până şi-n fiecare vena şi fiecare colţ al corpului său.
Pierduse piatra de la colierul său, il avea atârnat de gât şi nu a ştiut să aibă grijă de ea, a lasat-o să plece în braţele alcuiva....
Secunde, minute, zile, luni, ani, o veşnicie parcă trecură de când el nu a mai văzut chipul ce i-a luminat viaţa pentru un timp. Încă simţea durerea pierderii şi mereu credea că ea este iluzia ce l-a răstignit...
Tot ce ştie e că acum, după ce s-a ascuns, a pierdut-o pentru totdeauna.
