octombrie 12, 2010

Povestea unei iluzii

Era el şi nimeni altcineva. Era un drum presărat cu amintiri şi cu clipe frumoase. Nu îi era jenă să le calce în picioare, mergea agale, nepăsător şi-şi săpa suflet gol. Avea chipul negricios, era frustrat şi atât de nervos încât ar fi ucis acea iluzie ce-i bântuia viaţa. Se lasau norii, frigul şi durerea. Se asezau vocile lupilor de-a lungul padurii şi parcă plângeau durerea lui. În surdina nopţii vocile şopteau că îl doare, că o vrea înapoi, dar orgoliul era mai mare decât oceanul.
Avea în fiecare gând mirosul parfumului ei, şi în fiecare clipire, căldura îmbrăţisărilor care săpau adânc în rana lui şi-l făceau în fiecare moment să regrete că a cunoscut-o.
Erau momente în care pur şi simplu simţea că nu are suflet, că i l-a luat în acea noapte când i-a mărturisit că totul s-a terminat. Nu a spus nimic atunci, a tăcut şi nu a reacţionat. Nu realiza, nu ştia că totul seca în fiecare secundă, că râul din sufletul lui rămânea fără apă, fără suflare. Înţepenit de inconştienţa ce -l stăpânise, fiecare gând era îndreptat spre nicăieri, spre negrul urii care-şi făcea cuib până şi-n fiecare vena şi fiecare colţ al corpului său.
Pierduse piatra de la colierul său, il avea atârnat de gât şi nu a ştiut să aibă grijă de ea, a lasat-o să plece în braţele alcuiva....
Secunde, minute, zile, luni, ani, o veşnicie parcă trecură de când el nu a mai văzut chipul ce i-a luminat viaţa pentru un timp. Încă simţea durerea pierderii şi mereu credea că ea este iluzia ce l-a răstignit...
Tot ce ştie e că acum, după ce s-a ascuns, a pierdut-o pentru totdeauna.

Etichete