noiembrie 22, 2013

Povestea unui copil!




Am păşit spre o lume străină atunci când privirea mea a dat de zâmbetul tău. Am păşit pe un tarâm neştiut, nou şi ciudat , dar fară frică. Nu mi-a fost teamă nici o clipă şi asta m-a mirat. Mă tem de multe ori, dar niciodată n-am fost atât de liniştită. Nu simţeam prea multe şi era de bănuit, aveam chef de râs, de a mă simţi bine. A fost reciproc, oare? Am râs copios, m-am distrat şi am trecut peste o noapte cu un zâmbet. Nu m-am gândit să-mi schimb rutina de a doua zi. Aşteptam o zi normală ca celelalte.

     Odată cu soarele şi cu lenea mea am zâmbit şi am pornit încrezătoare spre calculator. Huh, internetul, comunicarea si restul. Nu m-am gândit nici o clipă la tine, ştii? parcă nici nu ai fost aseară în preajma mea....asta până când mi-ai bătut la poarta inimii, iar eu, ca o naivă am deschis, fără sa întreb cine e. Având siguranţa că nu mă vei răni, am răspuns cu liniştea ce am simţit-o aseară. Am deschis cu gândul că ai nevoie de mine, ca prietenă, ca om. Te-am îmbrăţişat cu toată forţa pe care o am, am sperat că iţi voi fi o bună prietenă şi că poţi conta atunci când vei avea nevoie. Nu ştiam ce urma să fie, dar mi-am deschis inima către jocurile care mă faceau să ma simt importantă. Serioase sau neserioase, mă purtau spre  o viaţă ce nu o cunoscusem până atunci. Aveam nevoie? simţeam că totul se schimbă şi că prinde rost, era acel ceva, era puterea ta de a mă scoate din carapace. Simţeam libertatea , parcă eram un fluture plin de culori, iar râsul meu parea mai viu ca niciodată. Nu ştiam să definesc ce mi se întampla. Nu ştiam şi nici nu vroiam să se termine, începeam să visez , să-mi dau seama că viaţa e mult prea complexă şi că noi o putem dirija. Simţeam că pot, că vreau, simţeam cum sentimentele înfloreau şi prindeau aripi. Zburau către tine, pentru că tu le chemai. Aveai felul tău de a mă face să fiu a ta fără să fiu într-o relaţie cu tine, parcă mă dirijai, mă trageai spre tine, iar eu mă îndepărtam, mă atrageai, dar fugeam. Doamne! eram deja pierdută în zâmbetul tău, povestea ta, viaţa ta. Ce era al meu, deja îmi luasei, fară să dau prea mare importanţa.Trăirile se întensificau..

     După mult timp mi-am dat seama că sunt îndrăgostită fără remediu. Am simţit acelaşi lucru şi din partea ta şi nu puteam să nu fiu mai fericită. Croiam o cale a noastra, în care eu eram un trandafir, iar tu erai viaţa din el. Ne îmbătam în mirosul trandafirilor, a nebuniilor noastre. Eram fericiţi, nu? Eram. Mergeam peste tot împreună. Ne completam şi nu era nimic mai frumos. Ne formam o viaţa a noastră, în care noi, cei doi protagonişti îndrăgostiţi eram aşa e de orbi încât nu mai vedeam nimic altceva. Am ajuns să te consider parte din mine, parte din viata mea....parte din universul meu.

          Iubitule ma simt ca un fluture. Simt ca am libertatea de a zbura cu drag prin sufletul tau, de a te invada si de a te umple cu zambete si fericire..ma simt atat de fericita! prea fericita! sunt prea fericita, simt cum prin venele subtiri imi curge veninul fericirii ce mi-o oferi, simt cum clipele devin tot mai frumoase pe zi ce trece, traiesc maine mai fericita ca ieri si ca alataieri, ai o putere imensa, mi-e dor de tine in fiecare clipa, chiar si atunci cand esti langa mine. sunt indragostita, sunt si imi doresc mai mult, tot mai mult in fiecare zi.
          Dimineata cand ma trezesc visez chipul tau cum ma priveste, bland, suav si iubaret, ma saruti si -mi spui ca ne vedem curand, ca pleci la lucru si astepti ora cand vei termina...mi se pare atat de ireal, timpul tot trece si tot mai mult ma indragostesc de ceea ce esti. Nu trece clipa in care sa nu ma gandesc la tine, ma simt bine.
          Ma pierd in dragostea ta, ma pierd si ma gasesti zambind si alergand dupa milioane de motive care stau la radacina imensa a iubirii mele pentru tine..esti fericit, iti stiu sufletul ca pe o carare pe care as fi mers 100 de ani, esti atat de tandru si de inocent, incat m-as indragosti de tine la nesfarsit...imi dai forta sa-ti scriu aceste lucruri, ma lasi sa simt si sa traiesc cel mai frumos basm al meu.

            Te iubeam fără limite. Erai totul pentru mine, dar eu pentru tine nu. Tu aveai maturitatea cu tine, o purtai în buzunar, iar la fiecare pas iţi puneai întrebări fără să ştiu. Însă, oficial eu eram vinovată pentru toate lucrurile rele care se mai întâmplau, eu eram cea care plecam capul şi iţi dădeam dreptate, dar de ce? pentru că iubirea ce ţi-o purtam mă împiedica să te rănesc. La mine nu m-am gândit nici o secundă, am tăcut şi am mers mai departe, vinovată sau mai puţin vinovata. Am iubit, aşa cum am ştiut cel mai bine, am riscat şi am pus totul pe masă. M-am dăruit şi m-am lăsat purtată de val , am vrut să port în suflet dragostea despre care mulţi vorbeau, însă, nu am ştiut că odată cu sfârşitul, voi muri. Te tratam cu mult respect şi încercam să învăţ de la tine, cum ştiam mai bine. Am vrut mereu să fiu sus, la înălţimea ta, să fii mândru şi fericit.

    Preţuiam iubirea ta. Greşeam, greşeai, eu iertam, tu ..... , era ciudat..sentimentul de frică se înstala uşor, uşor. Îmi era teamă că -ţi doreşti altceva. Temerile mele se confirmau, vroiai ceva nou, o alta lume, departe de cea în care noi trăiam. Ştiu că universul tău a fost distrus într-o secundă, şi ştiu că totul urma să se facă scrum. Ai plâns, am plâns, dar s-a sfârşit. Am încercat să fiu alături de tine aşa cum am putut, îmi pare rau că am rănit şi alte suflete, şi-mi cer iertare, însă credeam că iubirea mă face să lupt pentru tine, nu era o iubire, era doar sufletul meu rănit, plin de durere şi lacrimi în căturea unui răspuns. A rămas doar cu o poezie şi nişte versuri amărâte..
  "Am fost candva un singur suflet si ce mult ne-am iubit, doua inimi fericite, de nedespartit, nu-i vina soarta , nu e vina ta, ca am ajuns aici e greseala mea, numai a mea..."

  Prefaţa carţii mele s-a dus de tot. A dispărut de când ai plecat şi ai lasat doar vântul. Cuprinsul e împrăştiat printre pagini şi acoperit de frig. De ce să te las să fii versurile cărţii mele? nu mai ai nici un drept, ai plecat şi atât a fost! acum pun punctul pe i când doresc. Am puterea de a schimba paginile şi de a le umple cu fericirea pe care mi-ai daruit-o plecând.Nu am realizat până când fiecare particică din capitolele scrise s-au lasat amestecate şi a reieşit doar durere..şi o singură întrebare .."Tu m-ai iubit?"


           Astăzi iţi spun din suflet ..
              La revedere, te-am iubit mult!


Un comentariu:

Daniel Popescu spunea...

Foarte frumos blog. Daca iti place si arta contemporana - in special pictura - te invit sa vizitezi un blog deosebit, pe care il gasesti la aceasta adresa.

Etichete